Poporul evreu / israelit (1030 î.e.n.)

Potrivit surselor biblice, israeliţii sunt urmaşii lui Avraam (2150 – 2000 î.e.n.), născut în oraşul mesopotamian Ur şi considerat primul patriarh al iudaismului. Acesta a migrat, împreună cu familia sa, într-o zonă a Canaan-ului, cunoscută ulterior sub denumirea de Ţara lui Israel. După formarea Noului Regat Egiptean (1550 î.e.n.) şi ascensiunea acestuia pe timpul faraonilor Amosis I şi Tumes I, este cucerită regiunea levantului iar poporul evreu ajunge în sclavia egiptenă. Într-un an nestabilit încă din lipsa izvoarelor istorice (1450 sau probabil mai târziu în 1250 î.e.n.), are loc renumitul exod al triburilor evreieşti sub conducerea profetului Moise care a primit pe Muntele Sinai un nou cod de legi de la zeul evreiesc Yahweh care i s-ar fi relevat. Urmaşul lui Moise la conducerea triburilor a fost Iosua Navi care a ocupat poziţia de comandant militar şi a cucerit regiunea Canaan (Palestina). După victoria asupra canaaniţilor s-a format aici o nouă ţară (Ţara lui Israel). Israel (numit şi Iacov/Iacob) a fost al treilea patriarh evreu şi fiul lui Isac, al doilea patriarh, la rândul său fiul profetului Avram care a fost primul. Profetul Avram este o personalitate foarte importantă pentru cele trei religii monoteiste majore numite şi religii avraamice (iudaism, creştinism, islamism). În cadrul acestor religii, se crede că Avraam este urmaşul lui Sem, unu fiu de-al lui Noe, şi este strămoşul comun al mai multor triburi inclusiv cele israelite. Musulmanii îl consideră pe profetul Mohamed ca fiind urmaşul lui Ismael, primul fiu al lui Avraam, iar creştinii îl consideră pe Cristos ca fiind urmaşul lui Isac tot fiu al lui Avraam. Este important de adăugat faptul că o mare parte din cercetători consideră că patriarhii biblici nu sunt personalităţi istorice, întrucât nu există nici o dovadă concretă că aceştia ar fi existat măcar.

Pictura de Rembrandt ce il ilustreaza pe profetul Avraam care este pe cale sa-l sacrifice pe Isac, fiul lui, ca ofranda adusa zeului Yahweh (Dumnezeu); acesta este oprit de catre un mesager divin, ofranda umana fiind inlocuita cu cea animala (pentru mai multe detalii vezi sacrificiile contemporane) 

Ţara lui Israel era împărţită în 12 districte, conduse ce cei 12 fii ai acestuia: Ruben, Simeon, Levi, Iuda, Dan, Neftali, Gad, Aşer, Isahar, Zabulon, Veniamin şi Iosif. Saul (1030-1010 î.e.n.) devine primul monarh al Regatului Unit al Israelului (1030 – 930 î.e.n.) şi se sinucide în urma unui război pierdut cu filistenii, făcând loc la tron, fiului său David. David (1008-970 î.e.n.) este renumit pentru lupta sa cu un războinic filistean uriaş pe nume Goliath, pe care-l înfrânge cu o praştie şi devine rege. Această luptă este foarte importantă pentru evrei şi creştini, care o consideră o luptă simbolică a “binelui” împotriva “răului” sau altfel spus a religiei iudaice/creştine împotriva păgânismului si a altor religii. David este cel ce stabileşte capitala regatului la Ierusalim. Succesorul lui la tron, este fiul său Solomon (970-931 î.e.n.) care se face remarcat prin înţelepciunea sa neîntrecută. După domnia sa regatul se divide în Regatul Iudeea (930 – 586 î.e.n.) şi Regatul Israel (930 – 720 î.e.n.) urmând ca din 732 î.e.n. să intre sub dominaţia asiriană până la înlocuirea Imperiului Neo-Asirian cu Imperiul Neo-Babilonian care a cunoscut o ascensiune în 627 î.e.n. datorată revoltei regelui babilonian Nabopolassar (625 – 605 î.e.n.) şi decesului lui Assurbanipal, ultimul împărat asirian puternic.

Formarea religiei monoteiste iudaice

            Având în vedere sursele biblice, conceptul de zeu unic care stă la baza iudaismului, a apărut în urma viziunii monoteistice a lui Avraam. Acesta s-ar fi născut în ~2000 î.e.n. în oraşul mesopotamian Ur în cadrul unei civilizaţii politeiste – în Mesopotamia. Datorită viziunii sale revoluţionare, el ar fi descoperit “adevărul”, cum că ar exista un zeu unic, denumit ulterior Yahweh; acest zeu creator unic i-ar fi promis ceea ce numim astăzi pamântul lui Israel, iar Avraam ar fi părăsit orasul sau natal stabilindu-se acolo.

            Este mai probabil ca această istorisire biblică să fie falsă, iar evreii să fi avut o religie politeistă la fel ca şi celelalte popoare din Antichitate. Zeul Yahweh a fost iniţial un zeu tribal al evreilor israeliţi al cărui cult a devenit în perioada dinastiei regilor, un cult de stat. Totuşi în această perioadă nu se poate vorbii de o religie monoteistă, ci de una henoteistă în care zeul central era întradevăr Yahweh, însă populaţia israelită adora şi alte zeităţi. Importanţa şi prestigiul zeului Yahweh a crescut mai mult în ipostaza sa de zeu războinic ce a “poruncit” un război de exterminare şi “a contribuit” în mod decisiv în lupta israeliţilor împotriva populaţiilor băştinaşe din ţinuturile Canaanului (Palestinei) începând cu secolele XV-XIV î.e.n. Conform surselor biblice în confruntarea cu canaaniţii zeul războinic Yahweh a intervenit şi a ajutat poporul evreu; la cererea lui Iosua, acesta a oprit cursul soarelui şi al lunii pe cer pentru ca armata evreiască să termine bătălia pe timp de ziuă. De asemenea a cauzat o grindină nimicitoare care a zdrobit adversarul “poporului ales” ucigând mai mulţi canaaniţi decât armata evreiască.

            Monoteismul strict şi centralizarea cultului zeului unic Yahweh, a fost produsul reformelor religioase ale regelui Iosia ce a domnit între 640 şi 610 î.e.n. Iosia a ordonat distrugerea obiectelor de cult păgâne, distrugerea templelor dedicate altor zeităţi şi uciderea preoţilor de altă orentare religioasă decât cea oficială. După captivitatea babiloniană şi eliberarea de către perşi a avut loc cristalizarea absolută a monoteismului iudeu şi redactarea celei mai mari părţi a bibliei evreieşti (Tanakh) în secolul al V- lea î.e.n.

Faraonul  Akhenaten

            Este probabil ca monoteismul evreilor şi apoi cel al creştinilor, să fi evoluat pe o cale diferită de monoteismul altor popoare antice, însă trebuie să avem în vedere şi teoria conform căreia ideea unui singur zeu primordial a fost preluată de Moise de la egipteni. Această teorie a fost dezvoltată de către psihanalistul Sigmund Freud în cartea sa “Moise şi monoteismul” şi a fost studiată şi adoptată şi de alţi cercetători. Faraonul AmenhotepIV a creat în timpul domniei lui (1353–1336 î.e.n.) în urma unei reforme religioase, un monoteism/henoteism numit Atenism axat pe venerarea zeului solar Aten /Aton, schimbându-şi ulterior numele în Akhenaten, în postura de reprezentant al acestui zeu şi chiar mai mult. Autoritatea religioasă şi politică a lui Akhenaton a sporit proclamându-se ca fiind fiul Soarelui descriindu-se prin raportare la divinitatea solară ca: "thy son who came forth from thy limbs", "the eternal son that came forth from the Sun-Disc", şi "thine only son that came forth from thy body"; în mod similar Iisus Cristos a spus că este fiul lui Dumnezeu. Această religie monoteistă revoluţionară nu a durat decât ~20 de ani, iar următorii faraoni au restabilit vechea religie politeistă egipteană. 

Templul lui Solomon                                    

Templul lui Solomon asa cum este descris in biblia evreilor

Al doilea Templu asa cum arata dupa renovarea lui Irod cel Mare din timpul domniei lui (37 - 4 i.e.n.)

Al treilea Templu asa cum este descris in Vechiul Testament in Cartea lui Ezechel

Regele Solomon clădeşte prima dată Templul, în perioada domniei lui, în secolul al X-lea î.e.n. Este distrus în 586 î.e.n. de către regele babilonian Nabucudonosoral II- lea, care cucereşte Ierusalimul şi înrobeşte o parte din populaţia evreiască. În anul 539 î.e.n. regele persan Cyrusal II-lea cel Mare cucereşte Babilonul şi întreaga regiune eliberându-i pe evrei din captivitatea babiloniană. Aceştia reconstruiesc zidurile de apărare ale Ierusalimului şi Templul pentru a doua oară în 516 î.e.n. Împăratul roman Octavian Augustus Caesar încorporează Iudeea în Imperiul Roman în anul 6 e.n., şi unind-o cu Samaria şi Idumea crează o noua provincie romană. În urma primului război dintre romani şi evrei (între 66 şi 73 e.n.) Ierusalimul este asediat, iar Templul sacru al evreilor este distrus pentru a doua oară. După revolta evreilor din 132–135 e.n., provincia este denumită de romani Siria Palestina (numele Palestina provine de la Filistia, Ţara Filistenilor) în scopul de a combate naţionalismul evreu. Majoritatea evreilor au trăit în afara acestui teritoriu încă din primele secole ale mileniului I. După cucerirea Levantului (teritoriu încorporat până atunci în Imperiul Bizantin) de către arabi în urma Bătăliei de la Yarmuk din 636 e.n., ţara evreilor îşi păstrează în ochii lor denumirea de “Ţara Sfântă” / “Pământul Sfânt” făgăduit de către providenţă, iar palestinienii continuă să locuiască în acest teritoriu până la crearea statului Israel cu sprijinul O.N.U. în 1948. În perioada medievală au loc cele opt cruciade (“războaie sfinte”) conduse de papalitate, care aveau scopul de a cuceri şi coloniza aşa numitele “locuri sfinte” din jurul Ierusalimului şi de a înlătura dominaţia musulmană. În anul 1099 e.n., are loc prima cruciadă şi înfiinţarea Regatului Ierusalimului (1099 – 1291 e.n.) a cărui capitală (Ierusalim) va fi curerită de către sultanul Saladin în 1187 e.n., după apariţia conceptului de Jihad care ia forma războaielor sfinte musulmane. În 1291 e.n. creştinii pierd de tot controlul asupra regatului care este distrus de către mameluci – soldati sclavi convertiti la Islam si supusi sultanului.

Tot ce-a mai rămas în prezent din sanctuarul religios iudaic, este un zid (“ZidulPlângerii”), loc în care evreii vin şi se roagă sperând la construirea celui de-al treilea Templu descris in biblia ebraica, in Cartea lui Ezechiel. Situaţia între evrei şi celelalte popoare semitice este tensionată, pentru că construirea noului templu ar presupune distrugerea Domului de Piatră de pe Muntele Templului (construit de către sultanul Suleiman Magnificul în perioada dominaţiei otomane). Acestă moschee, este construită exact pe locul unde se afla sanctuarul interior (Sfânta Sfintelor) al Templului lui Solomon ce găzduia Chivotul Legii, al lui Moise. Distrugerea moscheei şi înlocuirea acesteia cu al treilea templu evreiesc ar putea da naştere unui război de proporţii în această regiune.

Regele Solomon

            O lucrare apocrifă, cu autor necunoscut, intitulată Testamentul lui Solomon (apărută între sec I şi V e.n, dar atribuită lui Solomon), relatează cum regele Solomon a clădit tempulul cu ajotorul demonilor, controlaţi cu un inel în formă de hexagramă, încredinţat de către Arhanghelul Mihael. Solomon pune stăpânire pe demonul Beelzebul, care împreună cu legiunile lui de draci, vor construi templul. Intr-o discuţie cu Beelzebul, acesta îi confesează cum înainte, era cea mai înaltă demnitate angelică din rai. În continuare îşi fac apariţia şi alţi demoni care interferează cu Solomon: Ephippas care pune bazele templului şi îi profeţeşte frustrat cum se va naşte un copil care va fi crucificat şi îi va slăbi astfel puterile în această lume; Amelouith care susţine că este cel ce i-a ajutat pe magicienii egipteni împotriva lui Moise, şi i-a împietrit inima lui Ramses al II-lea; demoni ai sexualităţii precum Asmodeu şi Lilith, dar şi alţii care îşi fac apariţia sub cele mai groteşti înfăţişări. Oricum, se crede că această lucrare i se atribuie în mod eronat lui Solomon pentru că include elemente mitologice creştine inexistente în acea perioadă.

            O altă carte atribuită regelui, este intitulată “Lemegeton” sau “Cheia lui Solomon” şi datează din secolul al XVII-lea, fiind scrisă tot de un autor anonim. Prima secţiune a cărţii se numeşte “Ars Goetia” şi a fost editată in 1904 de către Aleister Crowley. Aceasta dezvoltă metode de invocare a 72 de demoni dintre care 69 se bucură de ilustraţiile din Dictionnaire Infernal. In Dictionnaire Infernal, carte ce datează din 1863 au apărut pentru prima dată imagini cu aceşti demoni aşa cum îi imagina Collin de Plancy, autorul acesteia. Este cel mai probabil ca atât Testamentul lui Solomon cât şi Lemegeton-ul să îi fie atribuite în mod eronat regelui Solomon în scopul de a căpăta notorietate şi prestigiu.