Mesopotamia (5000 î.e.n.)

            Mesopotamia este numele convenţional dat de istoricii greci, regiunii din Orentul Mijlociu cuprinsă între raul Tigru şi Eufrat. Este locul unde s-au dezvoltat unele dintre cele mai importante civilizaţii antice precum sumerienii, akkadienii, babilonienii şi asirienii. Primii locuitorii ai acestei regiuni au fost sumerenii (5300 î.e.n.) succedaţi de akkadieni, asirieni şi babilonieni. Aceştia s-au dezvoltat independent până la căderea babilonului în 539 î.e.n. când întregul teritoriu trece sub stăpânire persană. Imperiul persan a fost la rândul său cucerit de Macedon în 332 i.e.n, iar după moartea sa, a fost încorporat în Imperiul Seleucid.

            Sacrificiile umane aveau loc ocazional în Mesopotamia. Ritualurile practicate de sumerieni erau asemănătoare cu cele ale multor popoare, venerând zei ai fertilităţii care mureau în fiecare iarnă şi aveau să se nască primavara. Sacrificiile umane aveau loc în oraşul Ur (=”cuptor de foc”) pornind din adâncurile catacombelor, fiind înfăptuite în ordinea importantei persoanelor, obţinându-se astfel o stratificare ierarhică a acestora de jos în sus. La bază este înmormântat regele împreună cu arme şi bijuterii, apoi adeptii acestuia urmatoarele nivele, iar la final producându-se un ultim sacrificiu a unei persoane de rang înalt (de obicei regina). Aceştia se sacrificau consumând un lichid otravitor. Sumerienii aveau convingerea că singurul lor scop pe pământ este să-şi slujasca zeii creatori, prin urmare erau gata să se sacrifice şi să-şi urmeze zeii şi regele atunci când acesta va muri. Egiptenii procedau într-un mod asemănător în perioada dinastica timpurie a Egiptului (2920 î.Hr. - 2575 î.Hr.) când numeroşi sclavi, dar şi persoane de rang înalt de la curtea regală, se sinucideau pentru al servi pe faraon după moarte.

Scari ce duc in camerele mortuare unde se practica sacrificarea umana

            Enûma Eliš (1800 î.e.n. sau 1100 î.e.n. în timpul domniei lui Nabucudonosor I) se traduce “când sus” şi este poemul epic al creaţiei din mitologia babiloniană ce prezintă numeroase similaritaţi cu geneza biblică iudeo-creştină, fiind o sursă de inspiraţie a acesteia (în fapt, întreaga geneză biblică copiază mitologia babiloniană, mitul potopului fiind preluat aproape cuvânt cu cuvânt). Poemul prezintă motivul luprei dintre un erou şi un monstru, şi anume Marduk care reprezintă cosmosul şi Tiamat, monstrul primordial feminin, haosul. După triumful lui Marduk împotriva lui Tiamat, acesta îi rupe corpul în două jumatăţi din care crează pământul, respectiv cerul. Apoi stabileşte calendarul, organizează planetele, stelele, luna şi optimizează vremea. În final îl omoară pe zeul Kingu (soţul şi fiul lui Tiamat), amestecând sângele lui cu scuipat şi lut, creând astfel umanitatea pentru a munci pentru zei. Sângele lui Kingu era considerat elementul determinant al anumitor aspecte umane considerate ca fiind negative. Acest zeu ar fi primit de la Tiamat “cele 3 tablete ale destinului” cu care ar fi controlat destinul tuturor fiintelor, însă acestea sunt preluate de către Marduk. Actul creaţiei lumii şi încoronarea lui Marduk, erau sarbătorite primăvara sub forma unui ritual echinoxial, ce marca noul an babilonian (Akitu). În cadrul ritualului era recitat întregul poem şi erau evocate cele 50 de nume ale zeului Marduk.

Ilustrarea luptei dintre Tiamat si Marduk

Babilonienii credeau că au scopul de a-i servi pe zei, sacrificând mâncăruri, băuturi şi animale în numele lor:

"When Marduk hears the words of the gods, His heart prompts (him) to fashion artful works.

Opening his mouth, he addresses Ea To impart the plan he had conceived în his heart:

"Blood I will mass and cause bones to be. I will establish a savage, 'man' shall be his name.

Verily, savage-man I will create. He shall be charged with the service of the gods

That they might be at ease!"  [The Creation Epic / Enuma Elish]

Epopeea lui Ghilgames este cea mai veche scriere literară datând din mileniul III î.e.n. A fost scrisă pe 12 tăbliţe de lut găsite în celebra bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, care îi poartă numele. Poemul include fapte eroice mitice şi abordează teme filozofice precum teama de moarte, setea de nemurire; teme sociale precum destinul omului ca societate, raportul de prietenie dintre oameni, vânătoarea, păstoritul, etc. Include de asemenea relaţia dintre oameni şi zei şi importanţa sacrificiului pentru aceştia:

"Then I let out all to the four winds And offered a sacrifice.

I poured out a libation on the top of the mountain. Seven and seven cult-vessels I set up,

Upon their pot-stands I heaped cane, cedarwood, and myrtle.

The gods smelled the savor,

The gods smelled the sweet savor,

The gods crowded like flies about the sacrificer."

[The Epic of Gilgamesh]

Zei din panteonul mesopotamian

Zeul Anu

Anu - la sumerieni era regele zeilor şi cel mai srtăvechi dintre aceştia, identificat cu firmamentul. Este creatorul constelaţiilor, stelele intrând în componenţa armatei sale vaste. Are putere decizională asupra muritorilor de rând care au comis injustiţii, unul dintre simbolurile lui fiind tiara regală. Intră în componenţa trinităţii divine împreunăcu Enlil, zeul aerului şi Enki (Ea), zeul apelor şi al cunoaşterii.

Zeul Marduk

Marduk - Zeu babilonian suprem, indentificat cu planeta Jupiter, puternic venerat în oraşul Babilon (=poarta zeilor). Este zeul suprem şi creatorul Universului. Este fiul zeiţei Damkina şi zeului Ea (Enki la sumerieni).

Zeita Tiamat

Tiamat (tehom = mare + -at fem.) - Întruchiparea haosului primordial şi a apei sărate de mare din mitologia babiloniană. Este înfăţişată sub forma unui dragon înaripat sau şarpe de mare. Este originea monstrului biblic Leviathan, care a devenit în demonologie unul dintre cei 7 prinţi ai iadului şi strajerul porţii de intrare în iad. Tiamat  simboliza apele primordiale sarate ale marii împreună cu Absu  care simboliza apele primordiale dulci fliviale şi lacustre, iar din aceste ape s-au nascut ulterior ceilalti zei.

Nabu - Patronul ştiinţei şi al scribilor (era creditat pentru introducerea scrierii în Babilon), fiu al lui Maduk. Era de asemenea zeul magiei şi manticii, preoţii sai fiind de obicei astrologi. Era indentificat cu planeta Mercur.

Nergal - Zeu al lumii subterane, al distrugerii şi războiului, indentificat cu planeta Marte.

Intruchiparea zeului Ba'al din diferite culturi semitice

Ba’al Hadad - Zeu al vantului, norilor, ploilor, furtunilor, tunetelor şi fulgerelor, aşadar cu rol decizional în cresterea plantaţiilor. Se indentifica ulterior cu zeul suprem Ba’al Hammon, zeu al cerului, vegetaţiei şi fertilităţii din panteonul fenician şi cartaginez. Este deseori ilustrat purtând pe cap un coif cu coarne, tinând o maciucă într-o mână şi un mănunchi de fulgere în cealaltă. O altă variantă cunoscută a lui este Ba‘al Zebûl (=“Lord of the High Place”). Pentru a-i satiriza şi degrada pe cei ce îl venerau, evreii l-au numit Ba‘al Zebûb (Lord of Flies). Mai tarziu creştinii l-au degradat în Noul Testament la rangul de drac, întruchipând adversarul zeului avraamic, devenind cunoscut în demonologia moderna ca simplu Baal sau Beelzebut.

Zeul Pazuzu

Pazuzu - În mitologia asirio-babiloniană este regele demonilor vântului, fiind reprezentat de vântul sud-vestic, purtător de furtuni şi secetă; aducator de foamete în sezoanele secetoase şi lăcuste ce devastau recoltele în sezoanele ploioase. Numele provine de la cuvântul pa = aripă şi zu = înţelept şi s-ar traduce “înaripatul de două ori înţelept”. Pazuzu este intruchipat cu corp uman, faţă de leu/câine, gheare de vultur (Anzu) la picioare, două perechi de aripi, o coadă de scorpion şi un penis sub forma unui şarpe. Capul de câine fără piele reprezintă moartea prin înfometare. Este un demon de natură ambivalentă, aduce dezastre naturale, dar în acelaşi timp alungă spiritele malefice protejând oamenii de boli şi ghinion. Amuletele ce îl întruchipau erau folosite pentru a o alunga pe nevasta sa Lamashtu, zeiţa malefică vampiră şi canibală, ce se facea vinovată de moartea infanţilor şi a mamelor în perioada pre şi post-natală.

Zeitele Ishtar, Innana si Astarte

Ishtar / Inanna (la sumerieni) / Astarte (la fenicieni) - Zeiţa babiloniana a fertilităţii, iubirii, războiului, a sexului şi voluptăţii. Este personificarea divină a planetei Venus (steaua dimineţii şi luceafărul); simbolul ei este bufniţa, leul şi steaua cu opt colţuri. Natura ambivalenta a zeiţei de a reprezenta aspecte antitetice este conferită de cursul planetei Venus pe firmament, care apare dimineaţa în est, înaintea răsăritului de soare şi seara în vest după asfinţit. Venerarea zeiţei implica orgii sexuale ritualice, adepţii acesteia promovând un cult al prostituţiei sacralizate. Oraşul ei sacru a fost Uruk, numit şi “oraşul curtezanelor sacre”, ea insăşi fiind curtezana zeilor. Hierogamia (din greacă hieros gamos = casatorie sacră) reprezenta actul sexual dintre zei şi era materializat de hierodule (preotesele zeiţei) împreună cu persoane de sex opus, în scopul de a asigura fertilitatea pământului. Ritualul sexual începea cu o ceremonie de căsătorie, fiind continuată cu schimburi de daruri, petrecerea de nuntă, pregatirea dormitorului şi înfaptuirea actului. Acest ritual a pătruns în numeroase culturi şi s-a păstrat de-a lungul timpului, regasindu-se astăzi sub diferite forme în hinduism, budismul tantric, mitologia greacă şi tracică, wicca. Corespondenta zeiţei la greci, era Afrodite, care au preluat cultul lui Astarte de la fenicieni potrivit lui Herodot. La romani era Venus, la nordici Freyja, iar în hinduism era Durga. La egipteni era reprezentată de trei zeităţi: Asta, numită de greci Isis (partea maternă), Hathor (partea sexualitaţii) şi Sekhmet (latura războinică). Toate aceste zeităţi îşi păstrează caracteristicile originale, reprezentând aceleaşi aspecte existenţiale şi pastrând aceleaşi simboluri ale zeiţei sumeriene Inanna.

            Istoricul grec Herodot, descria o tradiţie babiloniană dedicată zeiţei, în care fiecare femeie era obligată prin lege să îşi vândă trupul cel puţin o dată unui străin, lângă templul divin. Femeile nu aveau voie să opună rezistenţă indiferent ce străin le alegea, iar străinul putea să ofere câti bani dorea. După încheierea ritualului sexual, femeia era liberă să plece; acele femei care nu se supuneau legii erau reţinute de la trei până la patru ani. Acest obicei a fost preluat şi practicat şi în unele locuri vestite pentru turismul sexual ca Cipru, unde prostituţia sacralizată a proliferat în perioada clasică (secolul V î.e.n.) la fel ca şi în alte zone mărginaşe ale Greciei antice precum Sicilia, Cappadocia, Pontus şi oraşul Corint. În Gracia antică “cea mai veche meserie din lume” era destul de obişnuită, legală, practicată în bordeluri, întâlnită în special în oraşele cu funcţie comercială.

Zeita Lilitû (supranumita "Regina noptii"), considerata un aspect al zeitei Ishtar

Lilitû / Lilith (în akkadiană “lili” sau “lilitu” înseamnă spirite, iar în sumeriana “lil” înseamnă aer, Lilith traducându-se “spirit al aerului”) – Este o zeiţa din panteonul asirio-babilonian ce are rădacini vechi, de la primii semiti, akkadienii şi primii locuitori din Mesoponamia, sumerienii. Lilith este zeiţa asociată cu naşterea copiilor, mamele şi sexualitatea. Pe parcursul timpului, aspectele senzualitaţii perverse ale zeiţei au devenit mult mai reprezentative devenind “mâna zeiţei Inanna” şi sacră prostituată a zeiţei babiloniene Ishtar, uneori fiind chiar confundată cu acestea. Texte sumeriene descriu cum Inanna o trimitea pe mirifica, necăsătorita şi seducătoarea prostituată Lilitû, pe străzi şi pe câmpuri pentru a-i ademeni pe bărbati şi a-i face s-o ia razna.

Lilith a fost demonizată de religiile monoteiste (avraamice) ulterioare ca fiind răzvrătita lui Adam şi consoarta diavolului (după surse musulmane). După alte surse mitologice aceasta a devenit amanta dracilor cu care s-a împerechiat şi a zămislit câte 100 de copii pe zi, iar acesti draci vaneaza umanitatea urmarind distrugerea tuturor descendentilor lui Adam si Eva. În Cabala, Lilith s-a cuplat cu arhanghelul Samael (“severitatea lui Dumnezeu”; varanta talmudică a lui Satan) în uniunea cunoscută ca “Celălalt Dumnezeu” (uniune care produce maximul energiei negative) şi a devenit prima dintre cele patru regine ale dracilor. Aceştia au răspândind în lume copiii lor demonici Lilin, mâniându-l pe Dumnezeu care l-a castrat pe Samael şi a făcut-o sterpă pe Lilith. În Vechiul Testament, este demonizată ca fiind întruchiparea şi concentrarea răului, în jurul căreia se adună toate forţele malefice şi sălbatice: “Fiarele din pustiu se vor întâlni acolo cu câinii sălbatici, şi ţapii păroşi se vor chema unii pe alţii. Acolo îşi va avea locuinţa năluca nopţii şi îşi va găsi un loc de odihnă.”(Cartea lui Isaia 34.14).

Perspectivele miscărilor religioase moderne o asociază pe Lilith cu partea întunecata a lunii şi o aseamană cu zeiţa hindusă Kali. În demonologia modernă, dar şi cea antică, Lilitu, este patroana sucubilor, spirite demonice feminine suprasexuate, excelate în arta seducţiei erotice. În Qliphoth este sfera Gamaliel (“poluarea lui Dumnezeu”) şi corespunde sferei sephirotice Yesod (sfera asociată cu luna) din arborele cabalistic al creatiei şi reprezintă transcendenţa umană.

Zeitatea Lamassu

Lamassu (omologul ei masculin este shedu) - Este o zeitate protectoare infăţişată cu corp de taur sau de leu, aripi de vultur şi cap uman. Este deseori reprezentată sub forma a două statui perechi la intrarea oraşelor asiriene sau edificiilor, cu rol de gardian, similar sfinxului din Egipt. Sculptorii îi făceau cu cinci picioare, priviţi din faţă arătând în repaus, iar din lateral mergând. Sunt originea heruvimilor din biblie.

Siris - Zeiţa sumeriană înfăţişată ca o pasăre masivă ce poate respira foc şi apă. Este patroana berii şi clasificata drept demon, dar nu neapărat malefică. Este mama păsării Anzu (An = “rai” + Zu = “a şti”), făptură mitică masivă, înfăţişată sub forma unui vultur cu cap de leu, care poate respira apă şi foc. Este considerată originea grofonilor (grifoni) ce s-au răspândit în mitologiile ulterioare.

Ninkasi – Zeiţa sumeriană a berii, alcoolului şi beţiei. Conform mitologiei, s-a născut dinr-o apă proaspată, spumoasă şi pură. Este zeiţa menită să “satisfaca poftele” şi să “sature inima” cu băutura pe care o prepara zilnic. Se stie că berea provine din Mesopotamia, băuturile fermentate răspândindu-se în întreaga lume prin diferiţii regi şi conducatori care au interferat cu cei din această regiune. Sumerienii sunt creditaţi pentru inventarea berii şi ne transmit o reţetă veche de 6000 de ani prin intermediul unui imn dedicat acestei zeiţe (Imn pentru Ninkasi). Acesta descrie amănunţit coacerea grânelor, fermantarea, filtrarea şi îndulcirea berii cu miere. Interesant de ştiut este şi faptul că expresia „lună de miere” provine tot de la sumerieni, care îi dotau pe cei proaspăt căsătoriţi cu bere îndulcită cu miere care să le ajungă o lună de zile.