India

            Cele mai vechi rămăşiţe ale omului, în forma sa anatomică actuală (după ~ 200.000 î.e.n.), au fost găsite pe teritoriul Asiei de Sud şi datează de ~ 30.000 de ani. În 7000 i.e.n, primele aşezări neolitice s-au format în vestul Pakistanului. Acestea au evoluat gradual în Civilizaţia Indusului, formată în Pakistan pe valea fluviului Indus şi în vestul Indiei, înflorind în perioada 2500 – 1900 î.e.n. Civilizaţa urbană dezvoltată din India a avut un sistem de guvernământ teocratic şi s-a format odată cu apariţia oraşelor-cetăţi Harappa şi Mohenjo-daro; s-a atestat pe baza descoperirilor arheologice (Edith Shabr Complex, Iran) faptul că aceste cetăţi aveau iniţial o funcţie ritualică, fiind clădite pentru practicarea ceremoniilor culturale. Descoperirile arheologice din cele două oraşe-cetăţi, relevă influenţa evidentă a religiei harappienilor asupra hinduismului de mai târziu prin numeroase statuete ce indică un cult al Zeiţei-Mamă, venerarea unui alt zeu major, ilustrat ca fiind înconjurat de animale, stând în poziţia lotus şi considerat prototip al lui Shiva, valoarea ritualică atribuită şerpilor, arborilor şi lingam-ului.

Zeitate considerata un prototip al lui Shiva

În intervalul 2000 – 500 i.e.n, multe regiuni au evoluat de la epoca bronzului la cea a fierului şi au apărut Vedele, cele mai vechi înscrieri ala hinduismului redactate în limba sanscrită. În componenţa vedelor intră patru texte canonice (Śruti) cu vechimi diferite Rig-Veda (1700 - 1100 î.e.n.), Yajur-Veda (1000 - 600 î.e.n.), Sama-Veda (1700 î.e.n.) şi Atharva-Veda (1200 – 1000 î.e.n.). Religia hindusă s-a format în urma contopirii textelor vedice cu conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat India (1500 î.Hr.), fiind întemeiată pe baza unei multitudini de zeităţi locale, spre deosebire de celelalte religii majore, care au un fondator singular. După asaltul năvălitorilor arieni, a început un proces de sinteză a noilor stăpâni ariofoni cu populaţia autohtonă. Evident ca şi în multe alte cazuri ale acestui fenomen, cultura populaţiei Indusuluinu a fost înlocuită, ci a suferit doar un regres păstrându-se în zonele marginale ale societăţii. Astfel contopirea credinţelor populaţiei Indusului cu credinţele arienilor, a dat naştere unui sincretism religios, care a luat mai apoi forma hinduismului. Dovadă a acestui fapt este continuitatea cultului Zeiţei-Mamă, a lui Shiva, falismului, dendrolatriei, ascetismului şi culturii yoga. Hinduismul este cea mai veche religie din spectrul religiilor majore ale lumii, din care au derivat şi alte sisteme religioase conexe precum Brahmanismul, Sikhismul, Budismul şi Jainismul.

Alte texte fundamentale ale hinduismului, pe lângă vede sunt: textele Brahmana, textele Aranyaka, textele Tantra, Uponsiadele şi alte texte transmise pe cale orală din generaţie în generaţie – Smriti (include textele Ramayana şi Mahābhārata).

Încă de la început trebuie să menţionăm că religia hindusă relevă una dintre cele mai complexe perspective asupra divinităţii şi poate chiar cea mai complexă. Deşi este în aparenţă o religie politeistă, include elemente de monoteism, henoteism, panteism, monism, şi în mod paradoxal chiar şi ateism printre altele. Încă din stadiul ei incipient de dezvoltare, religia hindusă, în contrast cu alte religii ulterioare, a arătat faptul că lucrurile nu pot fi împărţite în alb şi negru, iar existenţa este mult mai complexă de atât. În secolul al XIX- lea, indianistul Max Muller a constatat tendinţa în imnurile vedice de a glorifica pe rând zeii (deva), fiecare fiind ridicat la rangul de divinitate supremă. A denumit acest fenomen henoteism. G Deleury l-a nimit monoteism alternativ. Acest fenomen sugerează faptul că de fapt, toţi zeii sunt supremi, întrucât reprezintă aspecte existenţiale ale aceleiaşi divinităţi supreme universale, chiar dacă această concepţie a fost dezvoltată  mai mult după perioada vedică, de către filozoful hindus Adi Shankara

Divinitatea supremă universală (Param Brahman) nu este privită ca fiind bună, ori malefică, ci aceasta este impersonală şi include toate aspectele existenţei universale. Divinitatea are mai multe forme/aspecte sau “feţe” fiind compusă din trinitatea zeilor supremi masculini (trimurti) şi trinitatea zeiţelor supreme (tridevi). Aceste forme ale divinităţii se manifestă (încarnează) senzorial în lumea fenomenală, la un nivel inferior al realităţii în care trăieşte omul, prin intremediul unor zeităţi mai mici denumite avatari (din sanscrită avatāra = coborâre). Conform învăţăturii hinduse, aceşti avatari sunt uneori chiar profeţii.

Caracteristic hinduismului este reprezentarea bisexuată a divinităţii universale cu o jumătate masculină şi o jumătate feminină (androgin). Jumătatea masculină este compusă din cele trei forme Brahma, Vişnu, Shiva şi restul zeităţilor/aspectelor existenţiale masculine mici (deva) care derivă din acestea; deva sunt considerate a fi entităţi binevoitoare cu o putere limitată, în mitologia hindusă fiind asociaţi şi uneori confruntaţi cu Asurii, entităţi uneori malefice. Jumătatea feminină a divinităţii este considerată a fii o anume forţă spirituală (energie) Shakti/Devi (Zeiţa-Mamă – Adi Parashakti) care ia forma trinităţii divine feminine (tridevi) alcătuită din Saraswati, Lakshmi şi Parvati, consoartele lui Brahma, Vişnu şi Shiva. În fapt, se consideră că acea putere shakti este quintesenţa oricărei zeiţe hinduse. De asemenea shakti este si acea energie sexuală kundalini simbolizată prin acel şarpe ce "hibernează" la baza coloanei vertebrale in osul triunghiular sacrum.

Adi Parashakti este personificarea puterii creative feminine a divinităţii universale Param Brahman. Această energie feminină a luat mai multe forme personificate prin toate zeiţele hinduse, inclusiv trinitatea divină feminină (tridevi). Aşa cum Adi Parashakti este puterea lui Param Brahman, aşa consoartele zeilor supremi reprezintă forţa acestora. Acest fapt este explicat de hinduşi în felul următor:  Brahma este zeul creator, drept urmare are nevoie de zeiţa Saraswati (zeiţa cunoaşteri, ştiinţei, creativităţii şi artelor) pentru a crea. Vişnu este zeul care păstrează echilibrul universal, conservând aspectele Universului, aşadar are nevoie de Lakshimi (zeiţa înţelepciunii, prosperităţii şi fertilităţii şi bogăţiei). În sfârşit, Shiva zeul distrugerii/transformării are nevoie de puterea distructivă/transformatoare a zeiţelor Parvati, Durga şi Kali.

După perioada vedică, din primele secole ale erei noastre şi până în prezent în hinduism sunt veneraţi doi zei principali a căror supremaţie nu va fi pusă niciodata cu adevărat la îndoială: Vişnu şi Shiva. În hinduismul contemporan se pot distince patru secte majore: Shaktismul, Şavaismul, Vaishnavismul şi Smartismul.

Zeul Vishnu

În Vaishmavism, hinduşii se axează pe venerarea zeului Vişnu şi a celor zece avataruri/încarnări (dasavatara) ale acestuia, Vişnu fiind considerat divinitatea supremă. Vişnu zeu vedic care alături de Shiva a avut un prestigiu modest în epoca vedică, însă importanţa lui a crescut în perioada post-vedică. Vişnu este întruchiparea spaţiului cosmic nelimitat, ordinii universale, a energiilor pozitive şi a axei lumii (axis mundi). Cele zece avataruri ale lui Vişnu (Matsya, Kurma, Varaha, Narasimha, Vamana, Parashurama, Rama, Krishna, Buddha şi Kalkin) sunt considerate intervenţii divine care au scopul de a reface dharma, stabilitatea, dreptatea şi de a contracara injustiţiile din lume. Ultimul avatar Kalkin urmează să vină la sfârşitul actualei perioadei de timp – Kali Yuga. Dharma este conceptul hindus conform căruia întreg Universul este susţinut de un ansamblu de legi care îi împiedică prăbuşirea în haos. Acest echilibru universal este susţinut de către Vişnu, în contrast cu Shiva. Shiva se opune lui Vişnu precum lipsa de măsură se opune măsurii după cum spunea Michael Hulin. Unele dintre templele destinate venerării zeului Vişnu sunt: Templul Chennakesava, Sri Ranganathaswamy, Tirumala Venkateswara, Jagannath.

Zeul Shiva

Spre deosebire de Vaishnavism, în Şavaism zeul Shiva este privit ca Zeu Suprem ce se regaseşte în esenţa tuturor lucrurilor, fiind creatorul, salvatorul, prezervatorul, distrugătorul, revelatorul şi tăinuitorul a tot ceea ce exista. Este un zeu de natură ambivalentă, fiind capabil de distrugere în masă sau totală, dar are şi atribute constructive. Este revelator, dar în acelaşi timp este şi un zeu al ambiguităţii şi al paradoxului. Shiva este zeu vedic a cărui origine este considerată a fi un zeu malefic – Rudra; a fost de altfel iniţial denumit Rudra-Shiva. Rudra-Shiva a fost asociat cu spaţiile pustii şi sălbatice, cu demonii şi haosul. Importanţa lui Shiva a crescut în perioada post-vedică. Numarul templelor dedicate zeului Shiva sunt de ordinul sutelor, urmatoarele fiind cele mai proeminente. În sudul Indiei au fost ridicate cinci temple, fiecare reprezentând cate un element prin care se manifestă Shiva: Templul  Thiruvanaikaval (apă); Templul Annamalaiyar (foc); Templul Srikalahasti (aer); Templul Ekambareswarar (pământ); Templul Chidambaram (cer).

Zeita Devi

Venerarea Zeiţei-Mamă este o parte esenţială în religia hindusă ce îşi are originea încă din paleolitic, fiind dezvoltată ulterior de Civilizaţia Văii Indusului cu 5 milenii în urmă. Spre deosebire de celelalte secte anterioare în Shaktism, divinitatea/fiinţa supremă a început să fie văzută ca o energie creatoare feminină “Shakti” sau “Devi” manifestându-se prin numeroase zeiţe/aspecte existenţiale printre care Durga (zeiţa războiului), Saraswati (zeiţa cunoaşterii, muzicii, artei, ştiinţei şi tehnologiei), Lakshmi (zeiţa înţelepciunii, bogăţiei, prosperităţii şi fertilităţii), Parvati (zeiţa puterii), Kali (zeiţa timpului şi schimbarilor, cunoscută mai ales pentru latura ei distructivă). Mahavidya este un grup de zece aspecte ale divinitatii feminine, întruchipate prin zece zeităţi, unele cu un caracter constructiv, iar altele distructiv.

Mahavidya compusa din zeitele Kali, Tara, Shodashi, Bhuvaneshvari, Bhairavi, Chhinnamasta, Dhumavati, Bagalamukhi, Matangi, si Kamala.

În sfârşit în tradiţia Smartha, hinduşii consideră sunt veneraţi toţi zeii supremi (Vişnu, Shiva, Shakti) ca fiind forme ale divinităţii supreme universale. Există pe lângă cele patru mari secte, şi secte minore precum Ganapatya şi Saura axae pe venerarea zeităţilor Ganesha şi Surya.

Hinduismul este o religie în care animalele sunt adorate, iar decretarea vacilor, elefanţilor, serpilor şi păunilor drept făpturi sacre, este o convenţie indiscutabilă adânc impregnată în constiinţa colectivă a credinciosilor hinduşi. Uciderea acestor animale este strict interzisă, în condiţiile în care acestea sunt considerate avataruti (încarnări) divine.

Mitologia vedică.  Mituri ale creaţiei

De la haosul primordial la ordinea cosmică

Zeul Indra pe elefantul lui
cu trei capete - Airavata

În textele vedice şi mai ales în textele Brahmana, se face referire la două familii distincte şi adverse de divinităţi: zeii vechi Asura (Varna, Agni, Mithra etc) şi zeii tineri Deva conduşi de Indra, toţi fiind progeniturile zeului creator suprem Prajapati. Zeii Asura sunt divinităţi în căutare de putere şi sunt descrişi uneori ca fiind malefici. Zeul primordial Varuna este cel care a efectuat primul act de creaţie, creând soarele şi lumea, însă este identificat şi cu dragonul Vritra, personificare a <haosului> care a “oprit” şi a “înlănţuit” <Apele> care simbolizează viaţa. Zeul Indra este cel care a răpus dragonul folosind fulgerul, şi a eliberat <Apele> restaurând viaţa şi vitalitatea în lumea recreată. El a efectuat al doilea act de creaţie, formând realitatea actuală, echilibrată şi organizată, guvernată de zeii Deva, în contrast cu realitatea haotică preexistentă guvernată de zeii Asura.

 Se poate observa faptul că exact ca şi în mitologia altor popoare din Antichitate şi la hinduşi ordinea cosmică nu s-a putut stabili confruntarea a două forţe adversereprezentând haosul şi ordinea. Asocierea haosului cu un dragon sau un şarpe gigantic nu este o noutate în religia hindusă, ci este larg răspândită: Ra şi Apophis la egipteni, Niurta şi Asag la sumerieni, Marduk şi Tiamat la babilonieni, Zeus şi Typhon la greci, Thor si Jormungandr la nordici, Baal şi Yam etc. Oricât de bizar ar fi acest fenomen în aparenţă, este probabil ca diferite culturi să se fi influenţat din punct de vedere religios una pe cealaltă. S-a atestat pe baza descoperirilor arheologice, faptul că între civilizaţia mesopotamiană şi cea indiană au existat relaţii comerciale.

Alte mituri ale creaţiei 

-          Creaţia prin fecundarea <apelor primordiale> din care s-a născut <oul primordial> din a cărui coajă s-a format Pământul

-          Creaţia prin sacrificarea uriaşului primordial Purusha (<Omul>), o fiinţă androgină şi antropomorfă din care au derivat diferite aspecte existenţiale (de pildă conştiinţa lui a devenit luna, ochii lui - soarele, respiraţia lui – vântul etc); acest gigant este identificat cu Prajapati

-          Fiinţa Supremă (Prajapati şi mai târziu Brahman) impersonală şi ingognoscibilă ce transcende atât zeii, cât şi Creaţia (lumea senzorială) a creat Universul şi conştiinţa după tapas prin emanaţie, adică fără a lua fiinţă, fără a-şi pierde caracterul metafizic; această emanaţie a fost declanşată de dorinţa procreatoare (kama) şi a presupus sacrificiul cosmic suprem. După ce hinduşii au îmbrăţişat această teorie a sacrificiului cosmical lui Prajapati, sacrificiile ritualice au devenit extrem de importante întrucât acestea regenerau lumea, iar în lipsa lor Universul s-ar prăbuşi în haos. Altfel spus aceste sacrificii efectuate de om, contribuie la restaurarea corpului lui Prajapati (lumii), corp “dezmembrat” şi împrăştiat în Univers prin acea emanaţie creatoare. Sacrificiile resaurează propria persoană a lui Prajapati, adică a Sinelui său (atman), sufletul universal.

(!) Ecuaţia este următoarea: Purusha = Prajapati = Brahman = sacrifiantul = atman (Sinele) – unde sacrifiantul se identifică cu Prajapati prin sacrificiu şi prin conştientizarea originii Universului.

(!) Am menţionat anterior că Prajapati a creat lumea prin tapas. Tapas-ul (încălzirea) obţinut prin post, asceză şi meditaţie – oferă accesul spre adevăruri ascunse, spre un nivel superior de conştiinţă, spre clarviziune şi puteri supraumane, uneori demonice, obţinute de la Agni, zeul focului. Renunţarea la viaţa socială, retragerea în zone pustii şi dedicarea totală pentru meditaţie are loc şi astăzi la hinduşi şi se pare că a pornit dintr-o criză spirituală şi din refuzul religiei brahmanice tradiţionale.

Tradiţii culturale / Sacrificii şi ritualuri

            Upanayana – ritual iniţiatic de renaştere ca brahman. Iniţiatul este denumit ca fiind <de două ori născut> (dvi-ja) a doua naştere fiind evident de ordin spiritual. Această renaştere implică o <moarte sacrificială> (un regressus ad uterum iniţiatic) cel “renăscut” fiind nevoit să-şi întemeieze un nou mod de existenţă, unul superior, spiritual, bazat pe o doctrină a sacrificiului pentru zei tot restul vieţii, până la cea din urmă moarte – moartea fizică. Pentru ca noul brahman să obţină dreptul de a sacrifica (şi astfel de a se identifica cu zeii prin sacrificiu), trebuia să treacă printr-un ritual embriologic pentru a i se acorda diksha. Noul brahman este stropit cu apă (sperma), băgat într-o încăpere specială (uterul), învelit într-o haină (placenta)…

            Sacrificiul somei – pe lângă sacrificarea diferitelor alimente (lapte, unt, cereale) şi animale (vaca, capra, calul etc) era importantă sacrificarea somei, o băutură considerată sacră ce avea un efect extatic / narcotic, preparată prin infuzia plantei cu acelaşi nume. Experienţa extatică asemuită unei comuniuni divine concrete cu zeii, provocată de absorţia băuturii soma a declanşat dezvoltarea şi a altor metode de împlinire a acestui scop: asceza, meditaţia, tehnicile Yoga sau ritualurile orgiastice.

            Agnicayana – ritualul construcţiei altarului focului închinat zeului Agni. În ridicarea altarului erau folosite 10.800 de cărămizi, iar în primul strat de cărămizi erau încorporate iniţial cinci capete umane sacrificate.

            Asvamedha – ritualul sacrificării calului şi a altor animale, ritual de origine indo-europeană. Calul era lăsat un an de zile liber, fiind apoi sacrificat prin spânzurare în a doua zi din cadrul unui ritual de trei zile. Calul îl reprezenta pe zeul suprem Prajapati, identificat cu cosmosul, iar sacrificiul avea să regenereze întreaga creaţie universală. În ritualul analog purushamedha era sacrificat un brahman în condiţii similare.

Zei  din panteonul hindus

Trinitatea divină (Trimurti = în sanscrită “trei feţe”) - Concept hindus din perioada târzie conform căruia funcţiile cosmice ale creaţiei, conservării şi distrugerii / transformării, sunt materializate prin formele de manifestare a trei zei primordiali: Brahma, Vinshu şi respectiv Shiva.

Trinitatea divină feminină (Tridevi) - Concept hindus conform căruia energia feminină universală, se manifestă prin cele trei consoarte ale trinităţii divine. Saraswati (zeiţa cunoaşterii, muzicii, artei, ştiinţei şi tehnologiei) consoarta lui Brahma; Lakshmi (zeiţa înţelepciunii, bogăţiei, prosperităţii şi fertilităţii) consoarta lui Vinshu; Parvati (zeiţa puterii, iubirii şi împlinirii spirituale), Durga şi Kali consoarta lui Shiva.

Varuna – apare în textele vedice ca Zeu Suprem şi primordial, cel care a creat lumea şi o stăpâneşte cu o autoritate incontestabilă; maestru al vrăjitoriilor, virtualului şi al capcanelor. Este un zeu de natură ambivalentă şi în mod paradoxal este cel care păstrează rta (ordinea, echilibrul existenţei universale) şi în acelaşi timp este asociat cu maya (cuvânt ce provine de la “may” = a schimba) care desemnează alterarea ordinii cosmice, instaurarea haosului sau transformarea demonică a realităţii) În acelaşi timp maya are şi o conotaţie pozitivă, întrucât aşa cum realitatea poate fi alterată, poate fi şi preschimbată în “bine” îmbogăţită cu forme şi viaţă prin creativitatea divină atribuită lui Varuna.

            În epopeea indiană Mahabharata, Varuna este stăpân peste şerpii naga ce îşi au lăcaşul în mările şi oceanele pământului. De asemenea în confruntarea mitică cu Indra, zeul Varuna ia forma demonică a dragonului Vritra, personificarea haosului.

            (!) Caracterul paradoxal, ambivalent al zeului vedic Varuna constituie originea concepţiei de mai târziu asupra dualităţii divinităţii supreme universale, caracteristică gândirii filozofico-religioase a hinduşilor.

Zeul Agni

Zeul Racu

Agni – zeu vedic, personificare a focului considerat sacru ce coboară din cer sub formă de fulger. Este identificat cu soarele, anulează întunericul, alungă demonii, fereşte oamenii de boli şi de vrăji, fiind astfel în relaţii strânse cu umanitatea.

Rudra – divinitate demonică, declanşatorul bolilor şi a calamităţilor naturale. Lăcaşul lui este prin munţi şi jungle, unde este stăpân peste fiarele sălbatice.

Racu – este un zeu malefic asura al cărui cap tăiat de către Mohini (un avatar de-al lui Vişnu), înghite ocazional soarele şi luna cauzând eclipsele solare şi lunare.

Zeita Kali si zeul Shiva

Numeroase sacrificii umane şi animale au rămas în istoria Indiei, victimele au fost ucise în templele dedicate zeilor, din Antichitate şi până-n prezent. Mulţi dintre cei sacrificaţi erau dedicati zeiţei mortii, timpului si schimbarilor - Kali (de regulă persone de sex masculin) şi diferitelor ei forme de manifestare. Spre deosebire de celelalte zeiţe creatoare, Kali are şi o parte distructivă care absoarbe viaţa, “îmbătându-se” cu sângele victimelor sale. Este deseori ilustrată tinând în mâini o sabie, un trident şi o cupă în care colectează sângele, ce se scurge dintr-un cap uman tăiat; Kali, presupune ofrande ce implica vărsare de sânge, numerosi oameni fiind sacrificaţi de-a lungul timpului pentru a-i astampara setea acestei zeităţi feroce. De exempu sacrificiile ritualice ale cultului Thuggee care se estimeaza  că ar fi omorât peste 2 milioane de oameni de la fondarea lui în secolul al XIV- lea şi până în epoca modernă. Este de menţionat că pe langă această parte distructivă, Kali este considerată ca fiind cea care fertilizează campiile şi facilitează naşterea copiilor, atributii ce îi conferă un caracter ambivalent.
             Imaginea de alături este explicată prin mitologia hindusă: După ce Kali a nimicit toţi demonii în luptă, aceasta a început un dans extatic care zguduia tot universul. Zeii au căzut la comun acord ca Shiva să o oprească din acest dans teribil, însă nu a reuşit, decât aşezându-se sub ea asemeni unui cadavru doborât. În momentul în care a călcat pe Shiva, şi-a dat deama de greşeala făcută şi şi-a muşcal limba de ruşine.