1 000 000 - 100 000. Paleoliticul inferior
100 000 - 40 000. Paleoliticul mijlociu
40 000 - 10 000. Paleoliticul superior
10 000 - 5 500. Mezoliticul (sau Epipaleoliticul)
5 500 - 3000. Neoliticul
3000 - 800. Epoca bronzului
800. - 100 e.n. Epoca fierului
500 e.n. - 1500 e.n. Epoca
Feudală sau Evul Mediu - include constituirea statelor feudale, care stau la baza celor de astăzi,
formate în urma căderii Imperiului Roman de Apus (476), cucerirea
Constantinopolului de către sultanul Mehmed al II-lea şi asimilarea Imperiului
Bizantin de către Imperiul Otoman (1453), descoperirea Americii (1492).
1500 – 1700 e.n. Perioada Renaşcentistă
Comportamentul
religios, conform unor teorii, a apărut în timpul procesului evoluţiei umane. Fără
a se ştii momentul exact în care omul a devenit religios, descoperirile
arheologice ar putea confirma existenţa unui astfel de comportament încă din
Paleoliticul Inferior (acum 300.000-500.000 de ani) când Homo Neanderthalensis îşi îngropau morţii, după unii savanţi într-o
manieră ritualică. Înhumarea morţilor a fost interpretată de unii savanţi (A. Bouissonye, Hugo Obermaier) ca fiind
o dovadă a faptului că neandertalienii aveau credinţe religiose (existenţa
sufletului); alţi savanti precum Max
Ebert susţineau că sentimentul de frică faţă de cadavru a generat credinţe
superstiţioase, formandu-se ideea de strigoi (mort viu); şi există şi o a treia
teorie potrivit căreia înmormantarea a început să fie practicată în scopul de a
înlătura cadavrul aflat în putrefacţie.
Aceasta
teorie (a înhumării religioase / cultului morţii) este însă, singura posibilă
dovadă că religia ar fi existat în cultura umană, înainte ca oamenii să atingă
o stare comportamentală evoluată, numită de antropologii americani "behavioral modernity" (după
50.000 i.e.n.). Acum 500.000 de ani, cercetatorii susţin că a început procesul
de creştere al creierului uman care şi-a triplat dimensiunea şi s-a dezvoltat în
partea responsabilă cu conştiinţa, limbajul şi emoţia, ajungând îndeajuns de
mare şi avansat încât să proceseze fenomene sociale complexe precum limba şi
religia. Oricum în Paleoliticul Superior, după 50.000 i.e.n. se poate vorbi de
o specie umană superioară altor primate, aceasta diferenţiându-se prin unelte
avansate, comerţul şi trocul între grupuri, folosirea pigmenţilor şi a
bijuteriilor în scopuri ornamentale, arta figurativă (picturi rupestre,petroglife, figurine), jocuri, muzică, înmormântare. În aceste condiţii în care
oamenii au ajuns la un nivel mental mai ridicat, şi-au pus întrebarea “cine a
creat lumea?”. Au facut o analogie între femeile care dădeau viaţă fetuşilor şi
întreaga lume care s-ar fi născut din pântecul Zeiţei Mame. După ce au îmbrăţişat această credintă, a fost foarte
usor pentru ei să-şi imagineze naşterea lumii înconjurătoare, formându-şi în acelaşi
timp o percepţie diferită asupra femeii, venerând vaginul ca fiind o sursă a vieţii.
Aceştia au început să creadă că femeia are puteri magice pentru că putea să
nască precum Zeiţa Mamă, actul sexual precum şi procesul naşterii fiind
sacralizat. Unele dintre aceste credinţe s-au păstrat în numeroase religii
ulterioare şi se regăsesc astăzi şi în hinduism, unde sunt ridicate numeroase
temple dedicate sacralităţii actului sexual şi naşterii. În ciuda actualei
percepţii negative a celorlalte religii majore asupra sexului, pe care îl
condamnă promavând abstinenţa, în hinduism, plăcerea carnală reprezintă unul
dintre cele patru scopuri (Puruṣārtha) principale ale existenţei umane, care corespund celor patru etape (Ashrama) principale ale vieţii unui om. Cele patru scopuri sunt: Dharma (Viaţă virtuoasă); Artha
(Prosperitate materială); Kama (Estetica şi plăcerea erotică); Moksha sau Nirvana la budişti (Eliberarea din Samsara).
Zeiţele
care au început să exprime însuşiri ale naturii, sau în general ale pământului,
au căpătat un caracter htonic, denumite Mameale Pământului. Unele dintre acestea au fost asociate doar cu aspecte
precum fecunditatea pământului şi femeilor, natura, maternitatea, compasiunea,
iubirea, reproducerea, plăcerea sexuală, iar altele (cele subliniate) şi cu naşterea
întregii lumi şi a umanităţii. Următoarea listă conţine câteva dintre zeiţele
mame, ce au derivat din originea lor paleolitică, şi s-au manifestat în cadrul
mai multor culturi din Antichitate:
Ninhursag, Innana, Ishtar, Astarte - mitologia mesopotamiană
Mut, Isis,
Hathor, Taweret - mitologia egipteană
Gaia/Terra, Demetra/Ceres, Hecate/Trivia, Afrodita/Venus, Rhea/Ops (mama zeilor făcuţi cu titanul Cronos) - mitologia greacă
Devi,
Kali, Durga, Lakshmi - mitologia hindusă
Fecioara Maria - mitologia iudaică, creştină şi musulmană
Brigid -
mitologia celtică
Freya, Frigg, Jörð, Eostre - mitologia nordică
Rožanica – mitologia slavă
Cybele - mitologia
frigiană
Hebat - mitologia
huriană, mitologia hitită
Kotys -
mitologia traco-dacă
Pachamama -
mitologia incaşă
Toci - mitologia
aztecă
Sculpturile
ce posibil întruchipau Marea Zeiţă paleolitică, au fost găsite pe întreg
teritoriul Europei şi sunt făurite din fildeş de mamut, ceramică, piatră de var
sau lignit. Statuetele găsite sunt cunoscute sub numele de figurinele Venus, denumite ironic în modul acesta datorită
contrastului puternic între înfăţişarea iniţial grotescă a zeiţei şi cea ideală
ulterioară. Figurinele au o înfăţişare specifică, cu caracteristicile sexuale
în mod intenţionat exacerbate, cu sâni mari şi multe dintre ele cu pântecul
proeminent. Aceasta înfăţişare poate desemna fie o viziune estetică diferită a
oamenilor din paleolitic asupra femeilor, fie o redare artistică a acestora,
fie o antropomorfizare a Zeiţei Mame care a zămislit întreg Universul. În urma
testării figurinelor cu 14C, majoritatea datau din perioada 28.000 -
22.000 i.e.n, dar au fost găsite exemplare şi mai vechi precum Venus din Hohle Fels, statuetă a cărei
vechime a fost stabilită între 40.000 şi 35.000 i.e.n. Este făcută din fildeş
de mamut şi a fost găsită într-o peşteră din Germania numită Hohle Fels, fiind asociată cu cea mai
timpurie prezenţă a speciei Homo sapiens
în Europa. Se are în vedere posibilitatea ca statueta Venus din Tan-Tan să fie cea mai
veche reprezentare a fiinţei umane cu o vechime stabilită între 500.000
şi 300.000 i.e.n., însă sceptici precum profesorul Stanley
Ambrose consideră că forma acesteia este doar produsul eroziunii
naturale.
Venus of Tan-Tan (~500.000 - 300.000)
Venus din Hohle Fels (~40.000 - 35.000)
Venus din Dolní Věstonice (~29.000 - 25.000)
Venus din Willendorf (~24.000 - 22.000)
Revoluţia neolitică (11.000 - 3000 i.e.n.), s-a manifestat în perioade diferite de
timp în funcţie de gradul de dezvoltare al diferitelor culturi neolitice de pe
pământ şi a determinat schimbări fundamentale în societate şi în modul de viaţă
al oamenilor de până atunci. Dacă până acum societatea alcătuită din cete de
culegători, vânători şi pescari, avea un caracter nomad, oamenii fiind nevoiţi
să migreze în continuu pentru a-şi procura hrana, după această revoluţie
a căpătat un caracter sedentar. Descoperirea şi practicarea agriculturii,
domesticirea unor plante şi a unor animale, apariţia satelor şi oraşelor (Ierihon ~ 9000 i.e.n., Çatalhöyük ~ 7500 i.e.n., Uruk ~ 4000 i.e.n.), sunt
toate inovaţii ale revoluţiei neolitice ce au avut un rol crucial în evoluţia
demografică, socială, politică, economică şi culturală a popoarelor din
Antichitate. De asemenea religia popoarelor capătă un caracter organizat, predominând
sistemele de guvernănânt teocratice; zeii erau văzuţi ca fiind conducătorii
supremi ai statului care guvernau fie în mod direct prin încarnare fie prin
intermediul unor reprezentanţi (preoţii diferitelor culturi) cărora le era
făcut accesibil mesajul divin. Se considera că aceşti preoţi au abilitatea de a
descifra mesajul zeilor şi de a releva voinţa acestora prin diferite forme de divinaţie: interpretări cosmogonice – astromanţie (din greacă “astron” = stea + “manteia” = profeţie);
aruncarea oaselor, a pietrelor care nu ar cădea aleatoriu, ci ar conţine un
mesaj divin - cleromanţie; interpretarea
măruntaielor animalelor (de multe ori ficatul sau sângele) în cadrul
sacrificiilor ritualice – haruspicy; interpretarea
zborului şi cântecului păsărilor - auspicii;
interpretarea cenuşei produse prin arderea scoarţei de copac, a frunzelor sau a
oamenilor sacrificaţi – teframanţie;
comunicarea cu cadavrele, o formă de divinaţie ce s-a dezvoltat din şamanism – necromanţie; numerologie;
geomanţie. Primele civilizaţii
neolitice s-au dezvoltat în regiunea denumită “Semiluna fertilă” sau “Cornul
abundenţei” (~10200 i.e.n.) care cuprinde zone cu fertilitate relativ ridicată
precum Mesopotamia, Levant , zona Egiptului
Antic. Această regiune este “leagănul civilizaţiei” Au urmat apoi civilizaţiile
din estul Asiei aşezate de-a lungul fluviilor Yangtze şi Galben (~9000 i.e.n.),
Asia de Sud (~7500 i.e.n.), Europa (~7000 i.e.n.), Mesoamerica
(~4500 i.e.n.) etc.
În neolitic vechiul cult al vânătorii, în care diferite
animale feroce (precum leul sau ursul de peşteră) erau venerate pentru forţa
fizică şi agilitatea lor superioară, a început să se estompeze tot mai mult
prin descoperirea agriculturii şi domesticirea unor plante şi animale. Cultul fertilităţii este originar tot
din paleolitic şi s-a manifestat prin venerarea Zeiţei Mame a fecundităţii; a
continuat să existe, însă a luat şi alte forme în neolitic şi în epoca
metalelor. În scopul de a asigura fecunditatea pământului, şi de a avea o
recoltă bogată, oamenii au început să producă orgii sexuale ritualice pe
plantaţii, obicei universal raspandit
în societatile agricole. De asemenea în sezonul recoltelor a fost practicată sacrificarea
animală şi chiar şi umană, frecvenţa ofrandelor aduse zeilor crescând în
funcţie de gravitatea secetei.
Cultul morţii are posibil rădăcini paleolitice prin înmormântarile
neandertalienilor (atestate arheologic: Bontnewydd
Palaeolithic site, Sima de los Huesos, Skhul
and Qafzeh hominids, Krapina-Zagorje County), jupuirea cadavrelor înainte
de înhumare, colorarea craniilor şi a oaselor lungi cu ocru rosu si hematit, practicarea
incinerării (cea mai timpurie evidenţă acestei practici – rămăşiţele din lacul
secat Mungo, Australia) În neolitic
cultul morţii devine evident prin construcţiile megalitice ce serveau ca necropole (menhire, dolmene, kistvaen-uri), şi prin înmormântarea şi incinerarea ritualică –
trădează credinţa în viaţa de după moarte şi în imortalitatea spiritului;
mortul era înmormântat împreună cu diferite obiecte, arme, ustensile, bijuterii,
mâncare şi băutură considerându-se că îi vor fi trebuincioase în viaţa de apoi.
De asemenea exista un cult al
strămoşilor şi credinţa că se poate stabili o legătură între cei vii şi cei
morţi, iar strămoşii pot influenţa în mod pozitiv destinul celor încă în viaţă.
Aceste vechi credinţe ca au aparut inca din paleoliticul superior, sunt origine păgână se regăsesc în mod ironic şi în religia
creştină de astăzi în special la catolici unde sfinţii sunt veneraţi. De
asemenea există printre crestini credinţa că un anumit număr de rugăciuni ar putea mântui
spiritele păcătoşilor cruţându-le suferinţa de a “arde” pentru eternitate în “infern”.
Este atestat în neolitic
pe baza descoperirilor arheologice, un nou cult cu o importanţă deosedită, cultul soarelui. Soarele a devenit un element celest de mare însemnătate pentru
popoarele antice, mai ales după descoperirea şi precticarea agriculturii care
este dependentă de acest astru. Datorită puterii soareloui de a întreţine viaţa
pe pământ, popoarele din antichitate îi erau foarte recunoscătoare şi l-au
transformat într-un zeu (de pildă Utu
la sumerieni, Ra sau Aten la egipteni, Shamash la asirieni şi babilonieni, Surya la hinduşi, Xihe la
chinezi, Sól la germanici, Dažbog la slavi,
Helios/Sol la greci şi romani, Koyash la popoarele turcice, Tonatiuh la azteci). Au fost ridicate
mai multe temple ale soarelui care erau destinate observării cursului acestuia
şi identificării unor momente celeste importante precum solstiţiile şi
echinocţiile; un astfel de templu este celebrul monument megalitic Stonehenge . Alte temple au fost clădite pur şi
simplu din adoraţie ca lăcaşe de cult, de pildă Konark Sun Temple din India, Templul
lui Nyuserre din Egipt etc.
Cultul animalelor are origini paleolitice dezvoltandu-se la început sub forma
totemismului. Descoperirile
arheologice de la sfârşitul secolului al XIX- lea şi din secolul XX, aduc
dovezi ale acestui fapt, prin gravuri şi picturi rupestre întruchipând animale
venerate sau oameni cu măşti de animale dansând şi efectuând un ritual totemic
ori metamorfic (peştera Les Trois Freres
unde întâlnim aşa numita pictură “The
Sorcerer”; peşterile Lascaux şi Altamira), figurine în forma unor animale
probabil folosite ca toteme (peştera Isturiz,
Le Mas d'Azil), figurine/picturi zooantropomorfe (de pildă Omul-leu 30.000 i.e.n.). În general
reprezentările antropomorfe sunt schematice, lipsite de complexitate, vânătorii
din acea vreme manifestând un interes
mai mare pentru redarea animalelor vânate sau venerate decât pentru
ilustrarea unor semeni de-ai lor. Este important de adăugat faptul că de multe ori, desenele rupestre descoperite au fost create în străfundul unor peşteri nelocuibile, fiind uneori nevoie să parcurgi un drum anevoios, lung de sute de metrii (peşterile Niaux şi Les Trois Freres), şi chiar labirintic (peştera Cabreret) pănâ la ele. În consecinţă aceste peşteri au fost interpretate de cercetători ca fiind nişte sanctuare primitive ce serveau ca lăcaş pentru diferitele practici ritualice.
 |
| "Vrajitorul" (Les Trois Freres, Franta ~13.000 i.e.n.) - pictura zooantropomorfa |
Probabil un saman cu un totem in forma de pasare ucis de un bizon (Pestera Lascaux, Franta ~17.300)
+figura+umana+cu+cap+de+bizon+++++z15000+i.e.n..jpg)
Gravura cu o figura umana cu cap de bizon (Pestera Gabillou - Dordogne, Franta ~15.000 i.e.n.)
Alte reprezentari zooantropomorfe (Pestera Altamira, Spania)
Figurine reprezentand un leu de pestera, un urs, un bizon si un cal (Pestera Isturiz) - gaurile din statuete precum si sagetile au fost interpretate ca dovezi ale magiei vanatoresti
Un arc si un topor (~16.000 i.e.n., Pestera Mas d'Azil, Franta)
Un om cu penisul erect care face masaj unui urs, un om trantit la pamant de un urs si reconstituirea celor doua vestigii (Pestera Mas d'Azil, Franta)
Omul-leu (~32.000 i.e.n. - Sculptura zooantropomorfa faurita din fildes de mamut gasita in Germania si asociata cu cultura arheologica Aurignacian)
Istoria
scrisă a religiei începe, evident, în urma inventării scrierii pe la aproximativ
5000 i.e.n. Se consideră că scrierea a fost dezvoltată de către sumerieni
(cuneiformă) ori egipteni (hieroglifică), desi în urma unor descoperiri
arheologice mai recente, inscripţiile de pe tăbliteleTărtăria găsite în judeţul Alba, ar putea fi cu un mileniu mai vechi. Se
crede că aceste tăblite sunt vestigii ale culturii neolitice Vinča (5500–4500), iar unii cercetători
consideră că simbolurile de pe acestea reprezintă (la ora actuală) cea mai
veche formă de scriere din lume. Alţi cercetători sunt sceptici cu privire la
acest lucru şi susţin că simbolurile Vinča reprezintă pictograme şi ideograme
ce nu atestă faptul că această cultură ar fi avut un sistem dezvoltat de
scriere. Oricum unii savanţi au ajuns la concluzia că aceste texte, ar suna
astfel: BAB-SARRU/RABU-DU-KI-USU-EN/ZU-GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU/ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA"
şi s-ar traduce prin: "Poarta de
acces a marelui rege care conduce cele patru districte ale ţării puternicilor
zei ai Lunei şi Focului, a prinţilor care slujesc masa mare pentru jerfele închinate
triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) şi renumitului zeu al Lunii de nord, cel care
face să prospere mâncarea şi băutura, după dispariţia celor doi zei şi două
zeiţe (Igigi)”
Cel
mai vechi text religios găsit în mesopotamia este Imnul templului Kesh (cunoscut şi ca Liturgia zeiţei Nintud) scris
pe mai multe tăbliţe de lut, care aparţine civilizaţiei sumeriene şi a cărui
vechime a fost stabilită în jurul anului 2600 i.e.n. Un alt text religios cu
vechime este Enûma Eliš, poemul epic
al creaţiei din mitologia akkadiană şi babiloniană, datat la aproximativ 1800
i.e.n.
Textele Piramidelor, gravate în pereţii şi sarcofagele piramidelor din Saqqara, sunt considerate unele dintre
cele mai vechi scrieri religioase, care au marcat începutul istoriei scrise a
religiei egiptene, datând aproximativ din 2400-2300 i.e.n. Zoomorfismul era o caracteristică principală a panteonului
egiptean, o multitudine de animale au devenit scare, reprezentând diferiţi zei:
pisicile o reprezentau pe Bastet; ibişii şi babuinii pe Thoth; crocodilii pe
Sobek şi Ra; peştii pe Seth; mangustele, cârtitele şi păsările pe Horus; câinii
şi şacalii pe Anubis; ţiparii şi şerpii pe Atum; scarabeii pe Khepri; taurii pe
Apis.
De
asemenea unele dintre cele mai vechi texte religioase sunt Vedele, scripturile hinduismului scrise în sanscrită. În componenţa
vedelor intră patru texte canonice (Śruti)
cu vechimi diferite Rig-Veda (1700 - 1100
i.e.n.), Yajur-Veda (1000 - 600
i.e.n.), Sama-Veda (1700 i.e.n.) şi Atharva-Veda (1200 – 1000 i.e.n.)
Potrivit
cercetătorilor canoanele bibliei evreilor, au fost finalizate între anii 200
i.e.n. şi 200 e.n. Tanakh (biblia
evreiască) este alcatuită din cele Cinci
cărţi ale lui Moise (Tora sau Pentateuh-ul), Neviim (=”Profeţii”) şi Ketuvim
(=”Scrierile”). Neviim cuprinde scrierile profeţilor mari (Isaia, Ieremia,
Iezechiel şi Daniel) şi a celor mici. Ketuvim include cărţile “istorice” legate
de poporul evreu. Tora este alcătuită la rândul ei din cinci cărţi (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi
Deuteronomul) atribuite profetului evreu Moise care le-a scris sub
influenţa divină a zeului evreu Yahweh
care i s-ar fi relevat pe Muntele Sinai. Părerile privind periodizarea Torei
sunt împărţite. În timp ce unii cercetători consideră că a început să fie
scrisă în 950 i.e.n., alţii susţin că este mai plauzibil să fi fost realizată
în perioada exilului babilonian (pe la 600 i.e.n.), şi finalizată până în
perioada persană (400 i.e.n.). Cercetătorii au relevat faptul că sursele ce
stau la baza torei, sunt următoarele: Iahvistul,
Elohistul, Deuteronomul şi Codul
preoţilot. Pe lângă Tora scrisă, există şi Tora orală transmisă de către Yahweh lui Moise, care mai apoi a dat
startul transmiterii acesteia prin viu grai din generaţie în generaţie fiind
înregistrată în final de către rabini în Mișna,
Talmud şi Midraș. Tot în cadrul Torei orale se poate vorbi de aşa-numita
tradiţie Kabbalah (=”receptare” în
ebraică) care s-a transmis pe cale orală pe parcursul a mai multor secole fiind
scrisă mai apoi în mai multe texte: Heichalot,
Sefer Yetzirah, Bahir, Sefer Raziel HaMalakh, Zohar, Pardes Rimonim, Etz Hayim
and the Eight Gates. Mesajul acestor texte nu prea este accesibil unui om
nefamiliarizat cu spiritualitatea şi semnificaţiile ritualelor evreieşti şi are
un caracter ezoteric. Zohar (="strălucire”,”splendoare”) apărută în secolul al
XIII- lea, este considerată cea mai relevantă lucrare kabbalistică. Conţine
comentarii asupra aspectelor mistice ale Torei şi dezvoltă subiecte precum cosmologia
mistică, originea Universului, adevărata natură a lui Dumnezeu şi a sufletului
uman, “adevăratul sine” şi relevarea acestuia.
Linkuri utile:
bradshawfoundation.com
okapiland.com/art/art/history.html
donsmaps.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu